Toată lumea știe că-mi doream să mă întorc în State. Cine nu știa, află acum. De doi ani venisem înapoi și eu eram tot cu gândul acolo. Până și noaptea visam că sunt acolo. Tot ce mă făcea să merg mai departe, toată motivația de care aveam nevoie, era gândul că o să mă întorc. Așa că, zi de zi, timp de doi ani, asta a fost tot ce am făcut. Să mă pregătesc pentru acolo. Personal, profesional, fizic, psihic. Învățasem să nu mă mai încred în toată lumea, că știam că acolo mulți îți sunt prieteni doar de formă. Îmi dădusem TOEFL-ul, că știam că acolo străinii au nevoie de cel puțin un test de limbă. Mă apucasem de școala de șoferi, că știam că acolo distanțele sunt mari și nu merge cu pe-jos-ul. Nu-mi tăiasem părul, că știam că fața mea, încadrată fix așa, o să m-ajute mai bine să iau viza. M-apucasem să slăbesc, că știam că acolo îmi va fi și mai greu. Mă uitam constant pe CNN și Comedy Central. O vară întreagă, prima vară de când m-am întors, am umblat doar cu niște tricouri, câteva perechi de blugi și două fuste. Toate hainele mele de vară rămăseseră în State, la unchiul meu. Eram sigură c-o să mă întorc, așa că le-am lăsat acolo. Tot de-asta nici nu mi-am mai cumpărat altele. Vara următoare nici nu se mai punea problema că deja gândul plecării era mult prea aproape și strângeam bani.
Între timp am avut parte de tot felul de coincidențe care mă aduceau din ce în ce mai aproape. Mi-am dat seama că mă împrietenisem cu un recrutor din State, începusem să lucrez la o campanie mare care avea legătură cu cineva care avea legături în State și brusc, într-o noapte, la o petrecere, dădusem peste toți oamenii care lucrau în publicitate și cu care mi-aș fi dorit la un moment dat să vorbesc despre asta. Mulți dintre ei fuseseră și ei în State, cineva încă mai locuia acolo. De-acasă aplicam, primeam răspunsuri, unii mi-au zis că dacă vreodată ajung pe-acolo, le-ar plăcea să mă cunoască. Pe atunci, nu aveam viză. Dar în primăvară, am rezolvat-o și pe-asta. Am luat-o. Viză de turist. Pe 10 ani. Eram din ce în ce mai aproape, acum biletul era o chestiune de timp. Nu știam sigur când. La muncă încă se întâmplau lucruri frumoase, școala de șoferi încă nu o terminasem, ceva concret încă nu aveam. Lucruri total random îmi aduceau aminte de State și de cum simțeam eu că acolo aparțin. Sacii de gunoi din Desperate Housewives, tipul gras de la Mc care stătea la o masă, cu căștile pe urechi și sketch-uia niște personaje, melodia care a început când stăteam la coadă la Subway. Sau negrul din pasaj de la Unirii care umbla cu papuci și șosete. Vara. Orice îmi aducea aminte de acolo, mă aprindea instant. Dintr-o dată, aveam tot ce-mi trebuia ca să ajung acolo.
Până într-o zi când, simțeam că nu se mai întâmplă. Îmi pierdusem răbdarea. Eram tristă, dezamăgită. Ziceam că îmi iau biletul când am ceva sigur, iar asta nu aveam. Ziceam că îmi iau biletul când iau examenul de condus, iar pe-astă îl picasem. Ziceam că îmi iau biletul când o să am suficienți bani, iar asta nu mi se părea că aveam. Ziceam că nu vreau să ajungem toamna sau iarna și deja era august. Asta se întâmpla seara. Rămăsesem singură acasă, Cristi, prietenul meu, avea noapte de gaming cu băieții. Nu eram prea bine. Până într-un moment când s-a liniștit totul. Stăteam pe canapea, lampadarul de la Ikea lumina. Televizorul era pe Pro Cinema, la un film mai vechi cu Al Pacino. În momentul ăla, am știut. M-am ridicat de pe canapea, m-am dus la dulap, mi-am ales cu ce să mă îmbrac. Tricoul cu Los Angeles, blugii închiși, cu talie înaltă. Părul încă îl aveam ud, nu trecuseră nici 15 minute de când ieșisem din baie. Am început să mă machiez. În timp ce mă uitam în oglindă, îmi auzeam cuvintele. Mi se așezau perfect. Știi ce? S-ar putea să fie cea mai proastă decizie ever. S-ar putea să ajungem acolo și să nu avem niciun ban. S-ar putea să fim chelneri! S-ar putea să murim de foame! S-ar putea să fie super mega nasol și să vrem să ne întoarcem. Dar eu simt că dacă nu facem asta acum, n-o mai facem niciodată. Sună telefonul. Era Cristi, parc-a simțit el ceva.
I-a luat ceva până mi-a trimis mesajul. Între timp, știam exact cu ce mă încalț. Cu pantofii mei super mega frumoși, dar care mă băteau. Nu conta. Voiam să fiu frumoasă, ce mama mă-sii. Am luat un taxi chiar dacă puteam să mai prind metroul, pentru că nu voiam să-mi strice nimeni starea. Voiam să păstrez ce simțeam. Am ajuns la Cristi. Inima îi bătea atât de tare, credea că-l cer. I-am zis. Cuvânt cu cuvânt. Parcă eram dintr-un film. Reacția lui: “Bine, păi hai să luăm biletele. Hai sus."
A zâmbit și a făcut cum am vrut eu. Ne-am urcat într-un taxi, am ajuns acasă, am luat biletele. M-am liniștit. El voia să sărbătorim, eu voiam să se întoarcă la băieții lui ca să nu zică că le-am stricat seara. S-a întors. Am adormit în vreo juma’ de oră, cu lampa aprinsă și cu kindle-ul în mână. M-am trezit la 8:00. Fix. Atât era când m-am uitat la telefon. Inima îmi făcea boom-boom-boom! Ziceai c-am băut cinci cafele, patru energizante și încă vreo 3-4 cafele. Abia atunci mi-am dat seama ce-am făcut. O sun pe mama.
Liniște. Ea: foarte bine. Eu: da. Și-am închis. M-am uitat pe geam, cădeau niște frunze. M-am panicat și mai tare. Aoileu, vine toamna, cu ce-o să mă îmbrac acolo? Am făcut o tură la baie, m-am îmbrăcat și-am plecat. De când am ieșit pe stradă, m-am liniștit. Toată panica dispăruse. Știam că mai e puțin și se întâmplă! Eram fericită.
A urmat o lună de pregătiri. Un to-do-list cu multe chestii și toate erau de bifat. De la rezolvarea celor mai urgente lucruri, până la cele care nu erau deloc urgente, dar prea de mult uitate. De la lucruri pe care trebuia să le fac, până la lucruri pe care voiam să le fac. Tablourile pe care i le promisesem lu’ frate-miu, analizele de sânge, mersul la dentist, la oftalmolog, schimbatul ochelarilor, dat sala încă o dată, dat traseul încă o dată. Lăsatul lucrurilor în ordine la muncă, salvatul lucrurilor din calculator, curat în calculatorul de-acasă, sortatul hainelor, cumpăratul lucrurilor: pentru unchiu-miu și-ai lui, pentru noi, troller-ele, sacii care minimizează; rezolvatul cu abonamentul de la Orange, văzutul cu prietenii, vizitat bunicii, mers acasă, filmarea și atâtea câte mai erau pe listă. Plus multe care au mai apărut pe parcurs. În ultima săptămână de stat în București, simțeam c-o iau razna. Dacă îmi mai cerea cineva, chiar și-o agrafă de păr, cred că ajungeam la nebuni. Dar reușisem. Bifasem tot, îmi luasem rămas bun de la prieteni, stabilisem că pentru început ne auzim pe Skype și în câțiva ani, cu toții aveau să vină în vizită. Multora le donasem și lucrurile mele și acum îmi dau seama, mulți îmi luaseră și ei cadouri de rămas bun.
Și am plecat. Escala am avut-o la Doha, acolo unde am stat toată noaptea. Check-in-ul pentru Washington era dimineață. Totul bine și frumos până fix înainte să ne așezăm la coadă. Atunci m-au apucat toate cele. Aveam niște emoții de ziceai că reluăm toate examenele din viața mea, de data asta, pentru prima dată. A venit rândul nostru. S-au uitat la bilete, la pașapoarte și ne-au întrebat cât stăm. Până la Crăciun sigur, le-am zis. N-aveți bilet de întoarcere? Nu. US ticket, no return. US ticket, no return, striga cel care ne ținea documentele. Trei oameni noi au apărut. Ne-au zis că nu ne putem urca în avion dacă nu avem bilet de întoarcere. Ne vor trimite înapoi de-acolo. N-avem laptopuri-ceva, să intrăm online și să ne cumpărăm acum? Aveam, dar toți banii noștri erau cash, ni-i scosesem pe toți de pe card. N-aveți pe cine să sunați, să vă cumpere acum unul? L-am sunat pe unchiu-miu, n-avea cum să ne-ajute.
Închid. Trebuia să rezolvăm acolo. Mai aveam mai puțin de o oră la dispoziție să ne cumpărăm biletele. Până puneam banii pe card ca să intrăm online ca să le cumpărăm, ar fi durat o veșnicie. N-am mai fi prins avionul. Între timp, bagajele noastre deja fuseseră date jos. Dar nu le putem cumpăra de-aici? Am întrebat eu. Ba da, dar o să pierdeți niște bani – suntem în tranzit. Nu mai conta. Întrebăm pentru 27 decembrie. Biletele erau 6.000 de dolari. N-aveam atâția bani. Caută pentru ianuarie – cam la fel. Caută pentru februarie – cam la fel. Caută pentru martie, când se făcea fix perioada maximă de ședere a unui turist. 3500. Le luăm. Nu puteți plăti cu dolari, tre’ s-aveți qatari riyals. Mai aveam juma’ de oră la dispoziție. Cristi a alergat la casa de schimb. Mai aveam 15 minute. A pus un teanc de bani acolo, în fața lor. Erau 12.000 în banii lor. Oamenii deja începuseră procedura de cumpărare încă de când le-am zis "le luăm". Nu terminaseră nici când s-a întors Cristi. Am mai stat ceva, le-au printat. Nu găseau capsator să le capseze. Au pus capse, nu găseau marker-ul. Voiau să ne sublinieze numele. L-au subliniat. Când să plecăm, nu doriți factură? Da, haideți! Repede! Alergăm, ne oprim din nou la scos-cureaua, descălțat-pantofii. Deja era a nu știu câta oară când făceam asta. L-am prins! Am fost ultimii-ultimii care au intrat pe poartă. Ne-au mai întrebat o dată dacă avem 3 bagaje – de data asta le urcau înapoi. Ne-am pus la loc cureaua, ne-am pus șoșonii, ne-am strâns toate cele și-am înaintat. Simțeam cum îmi ies lacrimile din ochi și mă uitam în sus ca să le bag la loc. Cristi a fost mai direct: îmi vine să plâng. Ne-am urcat în avion, ne-am așezat. În primele ore am fost stresați că îl lăsasem pe unchiu-miu ca din praștie: nu știa dacă ne-am urcat în avion, l-am mai și speriat în mijlocul nopții. În următoarele am fost că ne ducem acolo cam fără bani. Dar ne-am revenit. Nimic nu mai contează, bine că mai avem puțin și gata. Ajungem! Și după 13 ore jumate, am ajuns. Eram în aeroport la Washington.
O mare de oameni își aștepta rândul la ghișeele cu polițiști. Calmă, liniștită, simțeam că o să fie bine. Deși asta îmi spunea instinctul, corpul nu mă ajuta. Fix când stăteam la coadă, au început să mă usture ochii atât de tare, încât plângeam. Mi se reactivase conjunctivita. Încercam totuși s-o pun la punct, vorbind cu creierul. Revino-ți! În timpul ăsta, eu îl asiguram pe Cristi: stai liniștit, n-are ce să se întâmple că doar suntem niște oameni cinstiți, avem niște principii, ce dumnezeu. Și-a venit rândul nostru. S-a uitat la noi doar când ne-a zis "Hello, how are you". Apoi am răspuns pe rând la toate întrebările. Unde vă duceți, cât stați, ce-o să faceți acolo 6 luni și dacă acasă, în România, lucrăm. Răspunsurile au fost perfect raționale: ne ducem la unchiul meu, stăm până pe 2 martie, avem biletele aici și ce-o să facem: păi o să facem o grămadă de lucruri. O să vizităm, o să stăm cu aia mică că aia mică are câteva luni, o să citim, o să ne relaxăm, o să fie fix ca o vacanță de vară doar că iarna. Iar job-urile ni le-am pus on hold, dar putem să ne întoarcem la ele oricând. Nu-mi aduc aminte dacă la final ne-a zis "enjoy your stay" sau "have a nice day." Și am plecat.
Ne duceam să ne luăm bagajele acum. Eram fericiți. Nu mai conta nici că nu prea mai aveam bani, nici că am trecut prin ditamai caruselul de emoții. Ți-am zis eu că o să fie bine, că simțeam că o să fie bine, i-am spus eu lui Cristi. Uite vezi, la Doha, mi-am dat seama că ceva e în neregulă și ai văzut cum am reacționat. Aici eram convinsă că o să fie bine. Eram fericiți. Ne-am luat bagajele, ne îndreptam spre ieșire. Fix înainte să se deschidă poarta, mai erau câțiva polițiști cărora trebuia să le înmânam formularul pe care l-am completat în avion. E ceva tipic, toată lumea trebuie să-l completeze. Treci datele din pașaport, adresa unde o să stai, cât o să stai și ce lucruri or să rămână în țară. Cu documentele în mână, mă opresc la polițistul din fața mea. Îmi spune "nu la mine, la doamna." Mă îndrept către doamnă și fix când îi spun "There’s two of us here", apuc să văd și formularele. Era trecut un "ON" pe ele. ON? Dar ON n-are niciun sens. NO? Și i-am arătat doamnei. Doamna, cu zâmbetul pe buze, ne-a zis: Intrați aici că or să discute niște domni cu voi și asta-i tot.
Am intrat. Am văzut niște oameni care să zicem că păreau dubioși. Cu toții stăteau pe scaune, nimeni n-arăta prea fericit. Polițiștii stăteau în picioare, fiecare în fața unui ghișeu pe care scria tipul vizei de care se ocupa. Ne-am așezat. Pe mine m-au strigat prima. Unde mă duc, cât stau, ce o să fac în timpul ăsta și câți bani am. M-a întrebat cum o să mă descurc atâta timp cu banii rămași. I-am zis că stau la unchiul meu și că ai mei pot să-mi trimită oricând. O să lucrezi? M-a întrebat. Nu, i-am răspuns. M-a trimis la loc, l-a chemat pe prietenul meu. Aceleași întrebări, aceleași răspunsuri am confirmat apoi. Am așteptat. A mai venit un ofițer. De data asta el s-a deplasat către noi. A verificat cum ne cheamă, s-a uitat la noi și a plecat. A zis să stăm acolo. Am stat. Între timp un indian era întrebat dacă vrea să i se aducă ceva de mâncare. M-am prins că aici se stă și chiar se stă. Omul a răspuns cu "da". Un altul mai era întrebat din când în când dacă e gata să vorbească. "Ready to talk" s-a repetat de cel puțin trei ori la intervale de cel puțin juma’ de oră. Am prins doar un răspuns. Nu era niciun răspuns. Ci doar un uitat în jos, puțin în stânga, puțin în dreapta.
Polițistul nostru s-a întors. Ne-a chemat înspre el. Era o bandă rulantă pe care m-a rugat să-mi pun geanta și rucsacul. A început cu geanta. Mi-a scos dosarul cu acte. Primele de-acolo, diplomele. Am ținut eu să intervin: de fiecare dată când plec undeva, îmi iau toate hârtiile importante cu mine. Yeah, all the important papers, a repetat el. Mi-a făcut poze la ele. A continuat să se uite. A luat fiecare sfântă hârtiuță pe care o aveam. Trăgea de eticheta de la husa de Kindle neștiind că e doar o etichetă. S-a uitat pe absolut fiecare pagină scrisă sau nescrisă. A găsit agenda pe care îmi notasem eu niște lucruri în avion. Mă pregătisem pentru interviu. Răspunsesem la aceleași întrebări pe care mi le puseseră ei, ba chiar și la mai multe. Totul, în engleză. N-am mai zis nimic. De data asta, n-a făcut poze. Când găsea ceva ce i se părea interesant, părea satisfăcut. Când nu, era dezamăgit. M-a pus să-mi deschid laptopul. S-a uitat, a făcut poze. Mi-a zis doar că mi-am uitat aplicația de job deschisă. Nu era adevărat. Ai de gând să lucrezi? M-a întrebat. Nu. Dar dacă o să am ocazia să merg la un interviu, o să merg. Nu e ilegal să mergi la interviuri, nu? Nu mi-a răspuns. S-a mai uitat o dată pe banda aia rulantă pe care erau înșirate toate și a început să le sorteze. Mi-a zis să-mi bag alea la loc. Alea fiind hainele de schimb din ghiozdan. Mi-a zis să iau chiar și calculatorul. A păstrat diplomele, agenda și telefonul – în care nu s-a uitat pe moment, ci l-a luat cu el mai apoi. A continuat cu ghiozdanul lui Cristi. Total dezamăgit. Laptopul n-a durat mai mult de 10 secunde că a murit. I-a cerut telefonul. N-am văzut unde a intrat, dar am bănuit. În următoarele secunde, mailul unui recrutor către Cristi avea și el poză la dosar. A continuat cu bagajele mari în care nu a descoperit nimic. Era atât de dezamăgit, încât parcă uitase că a găsit niște lucruri la început. A luat ce-și pusese deoparte, acum dovezile lui crescuseră cu încă un telefon.
Ne-a pus să ne ducem la loc și să ne așezăm. În fața noastră, panouri mari cu "false statement will result into fine and imprisonment." Ele au constituit sursa mea de inspirație atunci când Cristi m-a întrebat ce cred c-o să se întâmple. Ce să se întâmple: pedeapsă cu moartea, închisoare pe viață, din-astea. Nicio secundă nu m-am gândit la ce avea cu adevărat să se întâmple. M-am uitat la ceas. Deja trecuseră trei ore de când stăteam acolo. Afară, vară-mea ne aștepta. Apucasem să vorbesc cu ea înainte să-mi ia telefonul și o asigurasem că nu, cum să ne trimită înapoi. Era absurd. Gândul îmi părea atât de absurd, încât probabil de-asta nici nu s-a infiltrat în capul meu. Și am tot așteptat. Am mai auzit un "ready to talk" și am mai prins niște scene de pe un canal sportiv. Era ceva fotbal american. Pe scaune, din marea de oameni, rămăseserăm doar noi doi, indianul, negrul și încă un nene care părea foarte relaxat. El cred că apăruse între timp că nu-l mai văzusem până atunci. În aceeași sală mai intrau și multe familii de arabi. Multe femei îmbrăcate din cap până în picioare și multe bagaje. Toți plecau, numai noi rămâneam.
A venit un ofițer. De data asta, un altul. Era deja al treilea cu care vorbeam. S-a prezentat și am făcut cunoștință. Adriana, știi de ce te afli aici? M-a întrebat. Nu, dar aș vrea să știu. Stau de câteva ore, mi se pun tot felul de întrebări și mi se cotrobăie prin bagaje, deci vă rog. Lămuriți-mă. Și mi-a spus: O să pleci la tine în țară, chiar în seara asta. Nu știu dacă am zis ceva, nu știu dacă m-am mișcat vreun centimetru. Următorul moment pe care mi-l aduc aminte a fost cu mine în fața unui ghișeu și el explicându-mi că urmează să depun o declarație prin care trebuie să spun adevărul și numai adevărul. Din-aia cu "Do you swear that?" Și tu zici "Yes, I do" și ridici mâna dreaptă. Așa a fost. Întrebările de început au fost de început. Cum mă cheamă, când m-am născut, din ce țară sunt și altele asemănătoare. Apoi au urmat cele cu "Este adevărat că" și "De ce". Ofițerul mă întreba, eu îi răspundeam, el scria. Scriere după dictare. M-a întrebat dacă e adevărat că am un folder "America, here I come" pe desktop. Era adevărat. Acolo aveam CV-ul și scrisoarea de intenție. M-a întrebat dacă e adevărat că mi-am dat demisia de curând de la Frank Group. Era adevărat. Dacă e adevărat că azi mi-am cumpărat biletul de întors. Era adevărat. Și a continuat cu altele: de ce nu mi-am luat de la început un bilet dus-întors, de ce am ales fix ruta cu escală prin Doha și de ce în mai, când am fost la ambasadă, am declarat că o să stau o lună. M-a întrebat dacă îmi e frică să mă întorc în țară și dacă sufăr de vreo boală. M-a întrebat dacă am nevoie de medicamente. Și la final, mi-a zis: uite, ai două variante. Noi oricum te trimitem în țară, dar varianta unu: îți retragi singură viza, nu se întâmplă nimic, poți să aplici din nou oricând; doi: ți-o retragem noi și primești interdicție pe cinci ani. Este evident pe care am ales-o.
A urmat o recapitulare a ceea ce am greșit. Aveam viză de turist și eu voiam să mă duc la interviuri. Da. Pentru că interviurile denotă intenția ta de a rămâne aici, iar asta se încadrează la o cu totul altă viză. Am semnat și-am plecat însoțită de doi polițiști într-o altă sală. Acolo îmi ziceau să mă relaxez și să "work with them". Îmi amprentau fiecare deget în parte pe absolut toate părțile. Iar pentru asta trebuia să fiu relaxată. Apoi m-au pus pe un scaun. Nu mi-au zis să zâmbesc, dar mi-au făcut poză. Două-trei. Le-a luat ceva. M-am ridicat, mi-am luat geanta și i-am urmat. Am întrebat de Cristi când tocmai ce l-am văzut. Nu ne-am zis nimic. Ne-am luat de mână și am mers după ei. Am ieșit din aeroport, undeva afară. O dubiță a tras în fața noastră. Ne-am urcat. Cristi primul, eu după el. Înăuntru, întuneric, strâmt și cu gratii. Nu știu cum se simt criminalii, dar asta m-a ajutat puțin să-mi dau seama. Am mers cu duba până la avion. Am urcat scările escortați din nou de polițiști. O ea în față, căreia a trebuit să-i lăsăm un pic de spațiu și doi în spate. Pașapoartele noastre, puse în două plicuri pentru deportați, au fost înmânate cuiva din avion. Am avut penultimele locuri din avion, rândul din stânga. Au folosit biletele pe care noi le cumpărasem la dus. Pe fondul unui "semnați aici, semnați aici" urmat de un "da, da, vă luați banii înapoi", ne-am dat și acordul pentru asta. După alte 13 ore jumate de zbor, procedura prevede ca deportații să se ridice doar în momentul în care toți ceilalți pasageri au coborât din avion. Totodată nu ești lăsat de capul tău și ești însoțit mereu din A în B. Odată ajunși la Doha, avionul pentru București îl aveam a doua zi dimineață.
Triști, obosiți, nedormiți, dezamăgiți, nu ne mai trebuia nimic. Prima dată când ne-am conectat la wi-fi, au năvălit mesajele cu "ați ajuns". Era a treia zi de când ai noștri nu mai știau nimic. Nici nu știam ce să le spunem sau cum. Cu mâinile pe telefon, m-am trezit că-mi vibrează. Era mama. Pe Viber. Nici nu știam ce să-i spun. Am răspuns. N-am auzit nimic, am întrebat doar "Mă auzi?". Și s-a întrerupt. Mi-a scris imediat înapoi. Știm ce s-a întâmplat. Ne e dor de voi, vă așteptăm acasă. Vă iubim! După 4 zile de stat pe drum, am ajuns acasă. După 4 zile de plecat din țară, ne-am dat reset la viață. Eram din nou în București, de data asta fără bani, fără job și fără vise. Ne-a luat ceva să ne revenim. Eu nu știu încă dacă mi-am revenit.